Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim ...

Ne-ar trebui
O mie de ani să reclădim
Ce-am sfăramat aseară
Cu despărţirea noastră.
Și nici atunci nu-i sigur
C-am mai putea să fim
Eu creanga ta de aur.
Tu frunza mea albastră.

Triști vom cunoaște.
Ceasul lung după dezmierdări.
Și întreband în stanga și în dreapta.trecătorii.
Singuri și fără remușcări.
Ne vom ciocni în cosmos.
Doar uneori,ca norii.

Liniștea de-atunci.
N-o vom mai regăsi.
Singuri vom petrece.
Cele din urmă clipe.
În timp ce pescărușul iubirii va muri.
Bătand încă o dată
Din largele-i aripe.

Daca noi oamenii am putea sa ne odihnim putin mintea in ” cuibusorul ” inimii am vedea cu totul altfel persoanele de langa noi si ceea ce fac ele zi de zi, dar mai ales am reusi sa vedem oamenii asa cum sunt ei si nu asa cum vrem noi sa fie. Pentru ca toti oamenii din lumea aceasta nu pretuiesc pentru tine atat cat pretuiesc cei care iti sunt alaturi…

Oare cat dureaza pentru un om sa isi dea seama ca in viata nu este important ce ai, ci pe cine ai? Atunci cand in sfarsit realizeaza acest lucru, din pacate, nu mai au pe nimeni langa ei. Este usor sa ignori prezenta celor dragi, atunci cand crezi ca ei vor fi acolo, langa tine, mereu… Nu ii pretuiesti si adevarul este ca de obicei, cand ajungi sa o faci, este prea tarziu. Aminteste-ti si pastreaza in suflet fiecare imbratisare, fiecare mangaiere, fiecare strangere de mana, pentru ca nu ai de unde sa stii daca va fi ultima.